Exista mereu un inceput...

Nu stiu altii cum sint ( sper ca Ion Creanga sa nu se supere ) dar mie mi se par foarte grele inceputurile. De orice fel. Pe linga multa pricepere iti mai trebuie si foarte multa vointa, lucru pe care nu se poate spune ca l-am avut de-alungul existentei mele de pina acum. Si sint cam 44 de ani de cind vietuiesc pe acest Pamint, in aceasta existenta. Uitindu-ma inapoi constat ca nu am facut ceva important, astfel incit sa pot spune ca am lasat si eu un semn in timp si spatiu, chiar daca ele sint relative. Un lucru minunat am insa, o familie deosebita, un sot si un copil special, doua spirite exceptionale carora le multumesc ca ma insotesc in aceasta viata. Si mai am si o multime de catei care m-au insotit in aceasta calatorie. Desi uni din ei nu mai sint, pentru mine ei continua sa existe. Si vor continua sa existe poate si pentru altii daca voi avea suficienta vointa sa scriu povestea lor si a mea. Le datorez macar atit unor suflete speciale sosite aici sub forma unor animalute paroase care mi-au schimbat viata si au facut-o cu adevarat sa merite sa fie traita. Caci nimic nu este pina la urma mai important decit sa dai si sa primesti iubire. Iar la capitolul asta se pare ca animalele ne sint net superioare. Desi de cele mai multe ori ele primesc foarte putin din partea noastra, stiu sa ne daruiasca de o mie de ori mai mult. Si ce bine ar fi daca am sta pentru un moment si am reflecta la acest lucru. Viata noastra ar fi mai frumoasa si implicit mai valoroasa. Un vechi proverb persan spune ca daca il iubesti pe Dumnezeu atunci trebuie sa iubesti creatiile sale. Oricare ar fi ele. Iar eu ador animalele, plantele, natura, lucrurile simple dar cu o puternica incarcatura spirituala. Asa il iubesc eu pe Dumnezeu.
De mult incerc sa astern citeva rinduri despre animalutele mele, care s-au inmultit pe an ce trece. Asa ca si povestea este din ce in ce mai lunga. Nu stiu daca voi reusi sa scriu tot ce am de spus, dar macar voi incerca. Nu vreau sa dau nimanui o lectie despre cum sa iubim animalele. Vreau doar sa spun o poveste. Povestea mea si a acelor catei care m-au insotit si ma mai insotesc inca in aceasta calatorie care se chiama viata. Datorez aceasta copilului meu minunat care mi-a creat toate conditiile ( inclusiv acest blog ) si care ma indeamna de citiva ani incoace sa scriu incredibilele povesti ale cateilor mei. Acum am 13, ca sa zic asa, ai mei. Dar ii consider ai mei pe toti cei care intr-un fel sau altul se intersecteaza cu existenta mea. Nici nu stiu practic de unde sa incep. De cind ma stiu am iubit ciinii si ei pe mine. Ne-am inteles intotdeauna intr-un fel special. Mi-as fi dorit ca sa pot da o parte din fericirea mea pentru ca sa asigur macar un dram de bucurie fiecarui animalut de pe Pamint. Dar stiu ca nu pot si asta imi da o stare de neimplinire. Simt ca daca as reusi sa spun povestea macar a citorva din ei, as reusi sa razbun nedreptatile pe care multe suflete necuvintatoare le-au suferit pe nedrept din partea asa ziselor fiinte superioare.
Va atentionez deci ca aceasta nu este o poveste pentru oamenii cu inima de piatra, ci pentru cei care simt ca, oameni si animale, deopotriva, sintem creatii la fel de perfecte ale aceluiasi Dumnezeu.