Ulise

Revin acum dupa ceva timp de pauza. Nefiind un mare scriitor si neavind un termen limita consider ca nu supar pe nimeni daca interventiile mele sint asa de rare. Important este ca pina la urma ceea ce am de spus sa fie spus, si atit.
In 1978, toamna, am reusit sa ne luam masina. O Dacie adusa cu mindrie de la Pitesti ca pe un trofeu mult rivnit. Era portocalie si i s-a dat imediat numele de Paraschiva, intrucit tocmai fusese ziua Sfintei, pe 14 octombrie. Ce mai bibelou... O spala Mac intr-una. Aveam si garaj pentru ea, ce mai, toate mergeau struna. Intrucit trebuia facut rodajul am decis sa facem o plimbare pina la Histria. Si asa nu mai fusesem niciodata acolo, asa ca zis si facut.
Era o zi destul de intunecoasa si statea sa ploua. Una din zilele acelea mohorite de toamna in care ti-e mai bine sa stai in casa, la caldura decit sa te plimbi aiurea.
Cum ne plimbam noi printre ruine si gropi de tot felul, in pustietate, am zarit un catelus tinerel pe locul unei foste case antice, care latra de mama focului la ceva. Ne-am dat seama ca se enervase pe un sarpe mic si negru. Dintr-o data ne-am speriat si ne-am adus aminte ca printre ruine de obicei sint si vipere. Asta era, precis era o vipera iar catelul putea fi muscat daca mai staruia mult cu latratul. L-am strigat si spre bucuria noastra a lasat interesul fata de sarpe si a alergat spre noi. Era un frumusel ce semana cu un ciine lup dar avea daor citeva luni, oricum pina intr-un an. Era tare slabut, ca dealtfel orice ciine al nimanui care cauta sa supravietuiasca cautind te miri ce, pe ici pe colo. Si ce putea gasi un biet catel printre niste ruine vechi de mii de ani, si intr-o perioada in care nici macr turisti nu mai erau sa-i arunce cite o coaja de piine. Mi s-a facut asa o mila ca am rugat-o pe Mac sa-l luam macar pina la primul sat urmind ca acolo sa-i dam drumul. Si era asa de frig, mai, mai ca ploua, iar catelul era asa de slab... L-am bagat in masina cea noua unde a stat asa de cumintel ca pina si Mac era mirata. Cred ca in gindul ei isi cam facea oarece griji in legatura cu starea de curatenie a noii sale masini ce putea fi amenintata de bietul animalut.
Oricum la primul sat am zis ca e pacat sa-l lasam pe frig intr-un loc necunoscut si asa, din aproape in aproape am ajuns cu el acasa, unde l-am si instalat in spatele garajului. Deja ii dadusem un nume. Avea sa-l cheme Ulise. L-am gasit intr-un loc foarte vechi cu nume grecesc, asa ca si ciinele nu putea avea un nume mai potrivit ca acesta. I-am dat imediat de mincare ce aveam la ora aia prin frigider, adica vreo 2-3 ardei umpluti cu carne. Si acum imi mai amintesc viteza cu care i-a infulecat. Deci era stabilit. Ulise avea de asta data si o familie iubitoare care sa aiba grija de el, si un nume, si o cusca, si un loc al lui. Asa ca catelusul nostru a crecut cit ai bate din palme si s-a facut o mindrete de catel cu aspectul unui ciine lup doar ca avea picioarele scurte. Era probabil o incrucisare dintre un ciine lup si unul de talie mai mica dar scund si cu picioare groase si zdravene. Era un scump si ne iubea asa cum numai un ciine stie sa-si iubeasca stapinii care l-au salvat. Zilele teceau, catelul crestea si se facea din ce in ce mai inteligent si mai frumos. Imi amintesc ca in fiecare zi de scoala ne conducea pina la destinatie, dupa care se intorcea singurel si fara sa deranjeze pe nimeni acasa in culcusul lui. Impunea respect si desi era tare dragalas nu avea nimeni curajul sa faca vreun gest necugetat caci emana si o forta vizibila, in urma tratamentelor cu mincare din belsug ale lui Mac.
Avea insa si un " defect " daca se poate numi asa. Latra destul de des ca sa se faca auzit de catre noi din casa. . Era deosebita, parca venea si ea din negura timpului precum si numele lui. Cind pleca Mac la scoala, de dimineata ( am uitat sa va zic ca era profesoara ) o saluta si o petrecea spre statia de autobuz insotind-o cu acelasi latrat de intimpinare. Sa zic ca a trecut mai mult de un an, pina intr-o dimineata cind dupa ce Mac a plecat ca de obicei la scoala, m-am repezit pina la Ulise sa-l vad si sa-l pup, ca dealtfel in fiecare zi. Mi-e greu si acum dupa atitia ani sa astern pe hirtie si sa retraiesc momentele pe care aveam sa le traiesc atunci. L-am zarit pe Ulise intins pe jos cu gura deschisa si curgindu-i ceva din ea. Am inteles ca fusese otravit desi nu ma mai confruntasem pina atunci cu asa ceva. Imi amintesc ca am urlat un " DE CEEEE... " din rasputeri, fara sa-mi pese de cineva si apoi am plins in sughituri de nu ma mai puteam opri. Catelul meu drag era mort, ucis de un "binevoitor" care probabil era deranjat de latratul lui. Desi nu am aflat niciodata cine a facut un asemenea gest, banuiala a planat mereu asupra vecinilor din spatele garajului care desi stateau la casa nu aveau nici un animal care sa le faca viata mai frumoasa si mai sensibila. Niste inimi de piatra care nu au stiu decit sa ranesca de moarte inima unui copil care la rindul sau si-o daruise pe a sa unui catel pe care il iubea din tot sufletul. Pling si acum cind scriu aceste rinduri. Mi-e foarte greu sa retraiesc acele momente. A fost pentru prima data in viata mea de pina atunci cind m-am confruntat cu moartea. Si ce puteam sa inteleg eu atunci, la doar 13 ani... Am ramas cu plinsul si cu amintirea unui prieten drag pe care l-am ingropat cu ajutorul lui tata undeva pe un teren viran de vis a vis de blocul nostru, unde, peste doar vreo 5 ani urmau sa rasara niste falnice blocuri socialiste. Dar ce mai conteaza... Acum, pentru ca am reusit sa scriu povestea lui Ulise, el va continua sa traiasca pentru totdeauna, atit in inima mea cit si in a acelora care vor vrea vreodata sa citeasca aceste rinduri. Ma bucur ca dupa atitia ani reusesc in felul acesta sa-i multumesc lui Ulise ca existat in viata mea, ca mi-a daruit atita iubie... Imi amintsc si durerea lui Mac cind am sunat-o imediat la scoala sa-i spun despre tragedie... Mi-a zis ca in acea dimineata i se paruse ciudat ca Ulise se cam clatina si parea tare abatut, dar ca grabindu-se sa ajunga la scoala nu a analizat mai atent evenimentul. Acum ii parea rau, caci daca s-ar fi oprit pentru o clipa din rutina vietii si i-ar fi dedicat catelului 5 minute din timpul ei poate ca am fi reusit impreuna sa-l salvam. Ca intotdeauna parerile de rau si remuscarile sint tardive. Conteaza intotdeauna momentul. Pe acela trebuie sa-l fructificam la maximum.
Asa a ramas Ulise ca o piatra de temelie in viata mea. A fost si va ramine, ca dealtfel toti cateii care aveau sa urmeze in viata mea, UNIC. A fost si va fi, ULISE !