Sa reluam...

Desi au trecut cam 2 saptamini de la ultima postare, iata ca ma inarmez din nou cu rabdare si mai scriu cite ceva.
Desi au tecut multi ani de atunci, imi amintesc perfect de zilele minunate cind ma jucam cu ceilalti copii, in fata blocului I5, de pe bulevardul 1 mai, nr. 60. Pe vremea aceea erau ceva blocuri construite dar erau insa si mai multe case, si chiar ceva terenuri virane, mai ales inspre mare. Asa ca animalute ale nimanui erau din belsug. Aveam o mare grija si o mare responsabilitate, noi copii, incercind sa-i hranim si sa le facem adaposturi pina cresteau puiutii mai marisori. Cite serii de pisoi si catei nu au trecut prin miinile noastre. Pe unii, care semanau foarte mult intre ei, ii ornam cu cite o fundita de divesre culori la git ca sa-i putem deosebi. Aveam pe atunci un garaj la Dacia noastra si in spatele lui mai raminea ceva teren, astfel ca acolo organizam culcusurile cateilor dar si ale pisicilor, dupa cum se nimerea. Nu mai tin minte ce se intimpla cu cateii odata ce cresteau. Chiar nu imi mai amintesc. Dar oricum nu era ca acum, cind toata lumea este intaritata si inversunata impotriva bieteleor animalute fara stapin.
Am avut doua tentative de a avea si noi un catel in casa, adica in apartament, la bloc. Mama mea, desi iubea animalele, nu dorea sa tinem in casa un animal deoarece, zicea ea ca ii face mizerie cu parul si alte asemenea. La staruintele mele, taica-meu mi-a adus intr-o buna zi o catelusa canis, de talie medie si de culoare gri inchis, pe nume Vanda. Apartinea cuiva de la teatrul de papusi din Constanta, si nu stiu de ce a vrut sa o dea altcuiva. N-am sa inteleg niciodata cum, dupa ce cresti si te atasezi de un animal poti renunta atit de uasor la el. Pentru mine o asemenea posibilitate ar fi dramatica. Nu stiu daca as putea sa ma despart de cateii mei, dar sa speram ca nu mi se va intimpla niciodata una ca asta. Cert este ca saraca catelusa nu a stat la noi mai mult de o zi, pentru ca facea intr-una pisu pe canapea. Maica-mea disperata i-a pos-o in brate pe Vanda lui taica-meu care a dus-o innapoi de unde a luat-o. Deci prima incercare de a avea si eu un catel s-a soldat cu un esec. A doua incercare a fost mai buna, dar nici ea nu s-a dovedit a fi pentru totdeauna. Iata ca din nou, cineva ne dadea o catelusa Pekinez, pe nume Fetita. Era marisoara si foarte, foarte inteligenta. Nu iti faceai nici o grija cu ea. Se ducea singurica afara sa-si faca nevoile, asteptind cumintica in fata usii de la intrare, si tot singurica se intorcea. Zgiria cu labuta usor usa si asa o recunosteam si ii dadeam drumul in casa. Era un ghemotoc de blanita maroniu-roscat si foarte draguta, mai ales ca de obicei Pekinezii nu sint chiar asa de aratosi, ba mai mult, unii dintre ei au chiar si dintii putin iesiti inafara, dindu-le astfel un aspect mai fioros. Fetita era insa foarte frumoasa si incredibil de desteapta. Nu stiu daca am mai intilnit vreodata un catel atit de inteligent. Era totodata foarte protectiva cu stapinii ei si cei ce veneau la noi in vizita erau luati pe sus de Fetita care le latra la picioare, astfel ca toti care soseau sareau care mai de care de pe un picior pe altul pina reuseam sa calmam situatia. De aceea, nici cind iesea singurica afara nimeni nu indraznea sa puna mina pe ea sau s-o fure. Ce sa mai zic,era ciinele ideal pentru cineva care locuia intr-un apartament de bloc. Nu-ti facea nici o problema. Statea singurica daca trebuia. Cind rerbuia sa invat pentru scoala, se facea mereu ghem la picioarele mele si statea acolo pina cind realiza ca se dorea prezenta ei. O iubeam din tot sufletul si multi care mai aveau si ei catei, erau gelosi pe mine ca aveam un ciine pe atit de educat si destept pe cit era de mic.
Dormea in culcusul ei, dar mereu spre dimineata ai mei se trezeau cu ea in pat intre ei. Intr-o zi Fetita nu s-a mai intors acasa de la plimbare. Am fost atit de ingrijorati si gindindu-ne un pic am luat hotarirea sa mergem la fosta sa stapina sa vedem daca nu cumva, de dor, sa se fi dus innapoi la ea. Nu statea foarte aproape dar nici foarte departe. Cam la 1 km fata de blocul nostru. Sa vedeti minune ! Fetita era acolo, draga de ea, dar a venit cu noi fara probleme atunci cind i-am zis ca mergem acasa.
Toate bune si frumoase pina cind maica-mea a observat ca incepe sa-i cada parul. Era evident perioada in care napirlea. Ei bine, asta a nemultumit-o pe Mac ( asa cum i-am spus eu toata viata mamei mele )si desi am rugat-o din suflet sa faca un efort si s-o pastram, nu s-a induplecat. Asa ca bietul catel a fost dus din nou la fosta stapina. Acum, la virsta pe care o am, imi dau seama ce cruzime a fost sa te porti asa cu un animal. Nici unul nu ar trebui tratat ca pe o minge pe care o iei si o pui de colo colo unde ai chef si cind ai chef. Cateii sint fiinte la fel de sensibile, poate mai sensibile ca oamenii, si numai ei pot sti ce drama se petrece in sufletele lor necajite. De aceea oameni buni, daca iubiti cu adevarat animalele, odata ce v-ati asumat responsabilitatea de a creste si de a avea grija de cel putin un animalut, ginditi-va daca voua in locul lor v-ar placea sa fiti abandonati, infometati, sau mai rau, chiar chinuiti sub diverse forme. Animalele sint singurele fiinte de pe Pamint care iubesc neconditionat. Numai omul cauta sa obtina mereu cite ceva, ca sa nu iasa Doamne iarta-ma cumva in pierdere.
Mac chiar o iubea pe Fetita, dar in felul ei, egoist. S-a gindit mai mult la ea decit la sufletul acelui catel. A regretat-o multi ani dupa aceea, si ori de cite ori vedea vreun catel zicea ca nici unul nu se ridica la nivelul Fetitei. Asta e, parerile de rau sint tardive. Doar lectiile de viata mai ramin.