Punct si de la capat.

Iata-ma asadar din nou in postura de scriitor de ocazie. Desi ma descurc destul de geu in hatisul tehnicii moderne, incerc sa nu ma dau batuta. Sper ca, indiferent cit timp imi va lua acest proces de creatie sa ma tin tare si sa nu abandonez.
Nu stiu asadar nici cit timp imi va lua o astfel de provocare, nici daca va iesi ceva coerent pina la urma. Am sentimentul ca trebuie sa continui, odata ce m-am apucat. Ce e mai dragut este ca practic nici nu stiu cu ce sa incep. Incepe cu inceputul; imi amintesc ca parca spunea cineva asta...
Asadar m-am nascut cu 44 de ani in urma, la Constanta, in noaptea de Sfintul Andrei, mai bine zis pe 29 noiembrie, aproape de ora 24.00. Asa cum aveam sa citesc mai tirziu,noaptea aceasta se mai chiama si Noaptea Lupului in credinta populara. Este o noapte incarcata de simboluri magice,stranii si captivante deopotriva. Fascinatia pentru ciini si lupi am avut-o asadar de mica, nativ,as putea spune. Intotdeauna am simtit ca exista o legatura intre mine si ciini, mai presus decit o simpla si banala admiratie fata de aceste necuvintatoare. Parca ii intelegeam mai bine si parca si comunicarea cu ei decurgea intr-un mod foarte firesc.
Copilaria mi-am petrecut-o mai mult pe la bunicii din partea mamei, la tara, undeva pe linga Calarasi, mai exact in satul Potcoava. Amintirile de atunci le port in suflet cu mare drag si nostalgie. Viata simpla,apropierea de natura si de animale, ce-mi puteam dori mai mult. Anii aceia fericiti, fara griji sau cine stie ce indatoriri, inconjurata de acel univers magic al gradinii minunate, pline de pomi fructiferi, flori, salcimi, si diferite oratanii de curte, au fost poate cei mai fericiti din viata. Am ramas astfel cu o dragoste si o nostalgie nebuna dupa viata tihnita de la tara. Mi-am dorit nespus sa retraiesc acele momente, si, dupa cum se zice, ai grija ce-ti doresti ca o sa se ideplineasca, am ajuns ca 30 de ani mai tirziu, visul sa devina realitate.
Ma reintorc insa in acele vremuri, ca sa va povestesc despre primul ciine din viata mea, de fapt ciinele bunicilor, pe nume Gimmy, o frumusete de animalut alb cu pete galbui. Era pazitorul de nadejde al curtii in care nu avea nimeni curajul sa intre daca Gimmy era liber. Si chiar era liber,cu exceptia momentelor in care cineva chiar trebuia sa intre in curte, si atunci il legau temporar. Nu am suportat niciodata ideea ciinelui legat in lant. Fiecare vietate se naste libera si moare libera asa ca si viata trebuie sa fie la fel, adica libera. Caci din vasta mea experienta am invatat,ca orice fiinta pretuieste cel mai mult si mai mult libertatea. Este singurul lucru pentru care merita sa mori, iar cei care nu au inteles nici macar dupa 20 de ani, ca cei ce au murit la Revolutie, pentru asta s-au sacrificat, au o mare problema.
Dar sa revenim. Multe detalii nu-mi mai aduc aminte de atunci, dar un lucru am retinut, si asta pentru ca s-a lasat cu o muscatura neintentionata,numai din vina mea. Am fost mereu o fire destul de curioasa, uneori chiar prea curioasa. Toate trebuiau sa aiba o explicatie pertinenta pentru mine. Ma aflam intr-o zi linga Gimmy si nu stiu ce mi-a venit in minte si i-am pus botul intr-un borcan. Evident ca bietul ciine a fost total impotriva si din impotrivirea lui s-a zbatut sa-si dea borcanul la o parte. Astfel m-a muscat din gresala de podul palmei. A fost prima data cind ma musca un ciine, si mi-am zis imediat ca bine mi-a facut, fara sa-l invinuiesc in vreun fel pe bietul catel. Din pacate viata minunata de la tara avea sa se sfirseasca prin anii '71-'72 cind bunicii au fost mai mult luati pe sus sa se mute de la tara, la oras. De la un loc paradisiac cu casuta pe pamint, sa te muti tu la etajul 7 al unui bloc cu 10 etaje, cu lift, va inchipuiti ce drama a fost mai ales pentru Tataia care nu si-a mai revenit niciodata, si care a si murit in 1983, neimpacat, ingropat intr-un cimitir inghesuit si plin de betoane, el care a iubit natura, soarele si aerul curat. Pisica alba si frumoasa si catelul Gimmy au fost luati pe sus in camion cu intentia de a-i tine la o curte a unor unchi de-ai tatalui meu, in Constanta. Pisica saracuta,la primul popas a fugit din camion si dusa a fost, probabil luind-o inapoi spre locul care i-a fost atita timp casuta. Ce sa inteleaga un biet animal din toata aceasta aventura...Pe Gimmy l-au dus in curtea de care v-am povestit.A intrat in fundul custii si nu a mai iesit decit mort, citeva zile mai tirziu, dupa ce s-au perindat si Maita si Tataia si rstul lumii sa-l roage sa iasa si sa manince ceva. A facut greva foamei,dar a murit cu siguranta de inima rea. Atunci am inteles prima data ca si animalele au suflet, si inca ce suflet... Acel catel a preferat sa moara decit sa faca un compromis. Imi dau si acum lacrimile cind ma gindesc la acel moment, desi au trecut aproape 40 de ani. De atunci incolo respectul si veneratia mea pentru catei a crescut necontenit. Am invatat de la ei, privindu-i si incercind sa-i inteleg. Cred ca adevarata lectie de moralitate si de etica de la ei am invatat-o. Si mai ales lectia loialitatii. Si ma opresc acum aici pentru ca fiecare din aceste amintiri imi aduc un val de nostalgie amestecata cu o urma de tristete care ma fac sa nu mai pot continua decit dupa ce imi voi mai reveni.

Exista mereu un inceput...

Nu stiu altii cum sint ( sper ca Ion Creanga sa nu se supere ) dar mie mi se par foarte grele inceputurile. De orice fel. Pe linga multa pricepere iti mai trebuie si foarte multa vointa, lucru pe care nu se poate spune ca l-am avut de-alungul existentei mele de pina acum. Si sint cam 44 de ani de cind vietuiesc pe acest Pamint, in aceasta existenta. Uitindu-ma inapoi constat ca nu am facut ceva important, astfel incit sa pot spune ca am lasat si eu un semn in timp si spatiu, chiar daca ele sint relative. Un lucru minunat am insa, o familie deosebita, un sot si un copil special, doua spirite exceptionale carora le multumesc ca ma insotesc in aceasta viata. Si mai am si o multime de catei care m-au insotit in aceasta calatorie. Desi uni din ei nu mai sint, pentru mine ei continua sa existe. Si vor continua sa existe poate si pentru altii daca voi avea suficienta vointa sa scriu povestea lor si a mea. Le datorez macar atit unor suflete speciale sosite aici sub forma unor animalute paroase care mi-au schimbat viata si au facut-o cu adevarat sa merite sa fie traita. Caci nimic nu este pina la urma mai important decit sa dai si sa primesti iubire. Iar la capitolul asta se pare ca animalele ne sint net superioare. Desi de cele mai multe ori ele primesc foarte putin din partea noastra, stiu sa ne daruiasca de o mie de ori mai mult. Si ce bine ar fi daca am sta pentru un moment si am reflecta la acest lucru. Viata noastra ar fi mai frumoasa si implicit mai valoroasa. Un vechi proverb persan spune ca daca il iubesti pe Dumnezeu atunci trebuie sa iubesti creatiile sale. Oricare ar fi ele. Iar eu ador animalele, plantele, natura, lucrurile simple dar cu o puternica incarcatura spirituala. Asa il iubesc eu pe Dumnezeu.
De mult incerc sa astern citeva rinduri despre animalutele mele, care s-au inmultit pe an ce trece. Asa ca si povestea este din ce in ce mai lunga. Nu stiu daca voi reusi sa scriu tot ce am de spus, dar macar voi incerca. Nu vreau sa dau nimanui o lectie despre cum sa iubim animalele. Vreau doar sa spun o poveste. Povestea mea si a acelor catei care m-au insotit si ma mai insotesc inca in aceasta calatorie care se chiama viata. Datorez aceasta copilului meu minunat care mi-a creat toate conditiile ( inclusiv acest blog ) si care ma indeamna de citiva ani incoace sa scriu incredibilele povesti ale cateilor mei. Acum am 13, ca sa zic asa, ai mei. Dar ii consider ai mei pe toti cei care intr-un fel sau altul se intersecteaza cu existenta mea. Nici nu stiu practic de unde sa incep. De cind ma stiu am iubit ciinii si ei pe mine. Ne-am inteles intotdeauna intr-un fel special. Mi-as fi dorit ca sa pot da o parte din fericirea mea pentru ca sa asigur macar un dram de bucurie fiecarui animalut de pe Pamint. Dar stiu ca nu pot si asta imi da o stare de neimplinire. Simt ca daca as reusi sa spun povestea macar a citorva din ei, as reusi sa razbun nedreptatile pe care multe suflete necuvintatoare le-au suferit pe nedrept din partea asa ziselor fiinte superioare.
Va atentionez deci ca aceasta nu este o poveste pentru oamenii cu inima de piatra, ci pentru cei care simt ca, oameni si animale, deopotriva, sintem creatii la fel de perfecte ale aceluiasi Dumnezeu.