Revin acum dupa ceva timp de pauza. Nefiind un mare scriitor si neavind un termen limita consider ca nu supar pe nimeni daca interventiile mele sint asa de rare. Important este ca pina la urma ceea ce am de spus sa fie spus, si atit.
In 1978, toamna, am reusit sa ne luam masina. O Dacie adusa cu mindrie de la Pitesti ca pe un trofeu mult rivnit. Era portocalie si i s-a dat imediat numele de Paraschiva, intrucit tocmai fusese ziua Sfintei, pe 14 octombrie. Ce mai bibelou... O spala Mac intr-una. Aveam si garaj pentru ea, ce mai, toate mergeau struna. Intrucit trebuia facut rodajul am decis sa facem o plimbare pina la Histria. Si asa nu mai fusesem niciodata acolo, asa ca zis si facut.
Era o zi destul de intunecoasa si statea sa ploua. Una din zilele acelea mohorite de toamna in care ti-e mai bine sa stai in casa, la caldura decit sa te plimbi aiurea.
Cum ne plimbam noi printre ruine si gropi de tot felul, in pustietate, am zarit un catelus tinerel pe locul unei foste case antice, care latra de mama focului la ceva. Ne-am dat seama ca se enervase pe un sarpe mic si negru. Dintr-o data ne-am speriat si ne-am adus aminte ca printre ruine de obicei sint si vipere. Asta era, precis era o vipera iar catelul putea fi muscat daca mai staruia mult cu latratul. L-am strigat si spre bucuria noastra a lasat interesul fata de sarpe si a alergat spre noi. Era un frumusel ce semana cu un ciine lup dar avea daor citeva luni, oricum pina intr-un an. Era tare slabut, ca dealtfel orice ciine al nimanui care cauta sa supravietuiasca cautind te miri ce, pe ici pe colo. Si ce putea gasi un biet catel printre niste ruine vechi de mii de ani, si intr-o perioada in care nici macr turisti nu mai erau sa-i arunce cite o coaja de piine. Mi s-a facut asa o mila ca am rugat-o pe Mac sa-l luam macar pina la primul sat urmind ca acolo sa-i dam drumul. Si era asa de frig, mai, mai ca ploua, iar catelul era asa de slab... L-am bagat in masina cea noua unde a stat asa de cumintel ca pina si Mac era mirata. Cred ca in gindul ei isi cam facea oarece griji in legatura cu starea de curatenie a noii sale masini ce putea fi amenintata de bietul animalut.
Oricum la primul sat am zis ca e pacat sa-l lasam pe frig intr-un loc necunoscut si asa, din aproape in aproape am ajuns cu el acasa, unde l-am si instalat in spatele garajului. Deja ii dadusem un nume. Avea sa-l cheme Ulise. L-am gasit intr-un loc foarte vechi cu nume grecesc, asa ca si ciinele nu putea avea un nume mai potrivit ca acesta. I-am dat imediat de mincare ce aveam la ora aia prin frigider, adica vreo 2-3 ardei umpluti cu carne. Si acum imi mai amintesc viteza cu care i-a infulecat. Deci era stabilit. Ulise avea de asta data si o familie iubitoare care sa aiba grija de el, si un nume, si o cusca, si un loc al lui. Asa ca catelusul nostru a crecut cit ai bate din palme si s-a facut o mindrete de catel cu aspectul unui ciine lup doar ca avea picioarele scurte. Era probabil o incrucisare dintre un ciine lup si unul de talie mai mica dar scund si cu picioare groase si zdravene. Era un scump si ne iubea asa cum numai un ciine stie sa-si iubeasca stapinii care l-au salvat. Zilele teceau, catelul crestea si se facea din ce in ce mai inteligent si mai frumos. Imi amintesc ca in fiecare zi de scoala ne conducea pina la destinatie, dupa care se intorcea singurel si fara sa deranjeze pe nimeni acasa in culcusul lui. Impunea respect si desi era tare dragalas nu avea nimeni curajul sa faca vreun gest necugetat caci emana si o forta vizibila, in urma tratamentelor cu mincare din belsug ale lui Mac.
Avea insa si un " defect " daca se poate numi asa. Latra destul de des ca sa se faca auzit de catre noi din casa. . Era deosebita, parca venea si ea din negura timpului precum si numele lui. Cind pleca Mac la scoala, de dimineata ( am uitat sa va zic ca era profesoara ) o saluta si o petrecea spre statia de autobuz insotind-o cu acelasi latrat de intimpinare. Sa zic ca a trecut mai mult de un an, pina intr-o dimineata cind dupa ce Mac a plecat ca de obicei la scoala, m-am repezit pina la Ulise sa-l vad si sa-l pup, ca dealtfel in fiecare zi. Mi-e greu si acum dupa atitia ani sa astern pe hirtie si sa retraiesc momentele pe care aveam sa le traiesc atunci. L-am zarit pe Ulise intins pe jos cu gura deschisa si curgindu-i ceva din ea. Am inteles ca fusese otravit desi nu ma mai confruntasem pina atunci cu asa ceva. Imi amintesc ca am urlat un " DE CEEEE... " din rasputeri, fara sa-mi pese de cineva si apoi am plins in sughituri de nu ma mai puteam opri. Catelul meu drag era mort, ucis de un "binevoitor" care probabil era deranjat de latratul lui. Desi nu am aflat niciodata cine a facut un asemenea gest, banuiala a planat mereu asupra vecinilor din spatele garajului care desi stateau la casa nu aveau nici un animal care sa le faca viata mai frumoasa si mai sensibila. Niste inimi de piatra care nu au stiu decit sa ranesca de moarte inima unui copil care la rindul sau si-o daruise pe a sa unui catel pe care il iubea din tot sufletul. Pling si acum cind scriu aceste rinduri. Mi-e foarte greu sa retraiesc acele momente. A fost pentru prima data in viata mea de pina atunci cind m-am confruntat cu moartea. Si ce puteam sa inteleg eu atunci, la doar 13 ani... Am ramas cu plinsul si cu amintirea unui prieten drag pe care l-am ingropat cu ajutorul lui tata undeva pe un teren viran de vis a vis de blocul nostru, unde, peste doar vreo 5 ani urmau sa rasara niste falnice blocuri socialiste. Dar ce mai conteaza... Acum, pentru ca am reusit sa scriu povestea lui Ulise, el va continua sa traiasca pentru totdeauna, atit in inima mea cit si in a acelora care vor vrea vreodata sa citeasca aceste rinduri. Ma bucur ca dupa atitia ani reusesc in felul acesta sa-i multumesc lui Ulise ca existat in viata mea, ca mi-a daruit atita iubie... Imi amintsc si durerea lui Mac cind am sunat-o imediat la scoala sa-i spun despre tragedie... Mi-a zis ca in acea dimineata i se paruse ciudat ca Ulise se cam clatina si parea tare abatut, dar ca grabindu-se sa ajunga la scoala nu a analizat mai atent evenimentul. Acum ii parea rau, caci daca s-ar fi oprit pentru o clipa din rutina vietii si i-ar fi dedicat catelului 5 minute din timpul ei poate ca am fi reusit impreuna sa-l salvam. Ca intotdeauna parerile de rau si remuscarile sint tardive. Conteaza intotdeauna momentul. Pe acela trebuie sa-l fructificam la maximum.
Asa a ramas Ulise ca o piatra de temelie in viata mea. A fost si va ramine, ca dealtfel toti cateii care aveau sa urmeze in viata mea, UNIC. A fost si va fi, ULISE !
joi, 4 februarie 2010
vineri, 15 ianuarie 2010
Sa reluam...
Desi au trecut cam 2 saptamini de la ultima postare, iata ca ma inarmez din nou cu rabdare si mai scriu cite ceva.
Desi au tecut multi ani de atunci, imi amintesc perfect de zilele minunate cind ma jucam cu ceilalti copii, in fata blocului I5, de pe bulevardul 1 mai, nr. 60. Pe vremea aceea erau ceva blocuri construite dar erau insa si mai multe case, si chiar ceva terenuri virane, mai ales inspre mare. Asa ca animalute ale nimanui erau din belsug. Aveam o mare grija si o mare responsabilitate, noi copii, incercind sa-i hranim si sa le facem adaposturi pina cresteau puiutii mai marisori. Cite serii de pisoi si catei nu au trecut prin miinile noastre. Pe unii, care semanau foarte mult intre ei, ii ornam cu cite o fundita de divesre culori la git ca sa-i putem deosebi. Aveam pe atunci un garaj la Dacia noastra si in spatele lui mai raminea ceva teren, astfel ca acolo organizam culcusurile cateilor dar si ale pisicilor, dupa cum se nimerea. Nu mai tin minte ce se intimpla cu cateii odata ce cresteau. Chiar nu imi mai amintesc. Dar oricum nu era ca acum, cind toata lumea este intaritata si inversunata impotriva bieteleor animalute fara stapin.
Am avut doua tentative de a avea si noi un catel in casa, adica in apartament, la bloc. Mama mea, desi iubea animalele, nu dorea sa tinem in casa un animal deoarece, zicea ea ca ii face mizerie cu parul si alte asemenea. La staruintele mele, taica-meu mi-a adus intr-o buna zi o catelusa canis, de talie medie si de culoare gri inchis, pe nume Vanda. Apartinea cuiva de la teatrul de papusi din Constanta, si nu stiu de ce a vrut sa o dea altcuiva. N-am sa inteleg niciodata cum, dupa ce cresti si te atasezi de un animal poti renunta atit de uasor la el. Pentru mine o asemenea posibilitate ar fi dramatica. Nu stiu daca as putea sa ma despart de cateii mei, dar sa speram ca nu mi se va intimpla niciodata una ca asta. Cert este ca saraca catelusa nu a stat la noi mai mult de o zi, pentru ca facea intr-una pisu pe canapea. Maica-mea disperata i-a pos-o in brate pe Vanda lui taica-meu care a dus-o innapoi de unde a luat-o. Deci prima incercare de a avea si eu un catel s-a soldat cu un esec. A doua incercare a fost mai buna, dar nici ea nu s-a dovedit a fi pentru totdeauna. Iata ca din nou, cineva ne dadea o catelusa Pekinez, pe nume Fetita. Era marisoara si foarte, foarte inteligenta. Nu iti faceai nici o grija cu ea. Se ducea singurica afara sa-si faca nevoile, asteptind cumintica in fata usii de la intrare, si tot singurica se intorcea. Zgiria cu labuta usor usa si asa o recunosteam si ii dadeam drumul in casa. Era un ghemotoc de blanita maroniu-roscat si foarte draguta, mai ales ca de obicei Pekinezii nu sint chiar asa de aratosi, ba mai mult, unii dintre ei au chiar si dintii putin iesiti inafara, dindu-le astfel un aspect mai fioros. Fetita era insa foarte frumoasa si incredibil de desteapta. Nu stiu daca am mai intilnit vreodata un catel atit de inteligent. Era totodata foarte protectiva cu stapinii ei si cei ce veneau la noi in vizita erau luati pe sus de Fetita care le latra la picioare, astfel ca toti care soseau sareau care mai de care de pe un picior pe altul pina reuseam sa calmam situatia. De aceea, nici cind iesea singurica afara nimeni nu indraznea sa puna mina pe ea sau s-o fure. Ce sa mai zic,era ciinele ideal pentru cineva care locuia intr-un apartament de bloc. Nu-ti facea nici o problema. Statea singurica daca trebuia. Cind rerbuia sa invat pentru scoala, se facea mereu ghem la picioarele mele si statea acolo pina cind realiza ca se dorea prezenta ei. O iubeam din tot sufletul si multi care mai aveau si ei catei, erau gelosi pe mine ca aveam un ciine pe atit de educat si destept pe cit era de mic.
Dormea in culcusul ei, dar mereu spre dimineata ai mei se trezeau cu ea in pat intre ei. Intr-o zi Fetita nu s-a mai intors acasa de la plimbare. Am fost atit de ingrijorati si gindindu-ne un pic am luat hotarirea sa mergem la fosta sa stapina sa vedem daca nu cumva, de dor, sa se fi dus innapoi la ea. Nu statea foarte aproape dar nici foarte departe. Cam la 1 km fata de blocul nostru. Sa vedeti minune ! Fetita era acolo, draga de ea, dar a venit cu noi fara probleme atunci cind i-am zis ca mergem acasa.
Toate bune si frumoase pina cind maica-mea a observat ca incepe sa-i cada parul. Era evident perioada in care napirlea. Ei bine, asta a nemultumit-o pe Mac ( asa cum i-am spus eu toata viata mamei mele )si desi am rugat-o din suflet sa faca un efort si s-o pastram, nu s-a induplecat. Asa ca bietul catel a fost dus din nou la fosta stapina. Acum, la virsta pe care o am, imi dau seama ce cruzime a fost sa te porti asa cu un animal. Nici unul nu ar trebui tratat ca pe o minge pe care o iei si o pui de colo colo unde ai chef si cind ai chef. Cateii sint fiinte la fel de sensibile, poate mai sensibile ca oamenii, si numai ei pot sti ce drama se petrece in sufletele lor necajite. De aceea oameni buni, daca iubiti cu adevarat animalele, odata ce v-ati asumat responsabilitatea de a creste si de a avea grija de cel putin un animalut, ginditi-va daca voua in locul lor v-ar placea sa fiti abandonati, infometati, sau mai rau, chiar chinuiti sub diverse forme. Animalele sint singurele fiinte de pe Pamint care iubesc neconditionat. Numai omul cauta sa obtina mereu cite ceva, ca sa nu iasa Doamne iarta-ma cumva in pierdere.
Mac chiar o iubea pe Fetita, dar in felul ei, egoist. S-a gindit mai mult la ea decit la sufletul acelui catel. A regretat-o multi ani dupa aceea, si ori de cite ori vedea vreun catel zicea ca nici unul nu se ridica la nivelul Fetitei. Asta e, parerile de rau sint tardive. Doar lectiile de viata mai ramin.
Desi au tecut multi ani de atunci, imi amintesc perfect de zilele minunate cind ma jucam cu ceilalti copii, in fata blocului I5, de pe bulevardul 1 mai, nr. 60. Pe vremea aceea erau ceva blocuri construite dar erau insa si mai multe case, si chiar ceva terenuri virane, mai ales inspre mare. Asa ca animalute ale nimanui erau din belsug. Aveam o mare grija si o mare responsabilitate, noi copii, incercind sa-i hranim si sa le facem adaposturi pina cresteau puiutii mai marisori. Cite serii de pisoi si catei nu au trecut prin miinile noastre. Pe unii, care semanau foarte mult intre ei, ii ornam cu cite o fundita de divesre culori la git ca sa-i putem deosebi. Aveam pe atunci un garaj la Dacia noastra si in spatele lui mai raminea ceva teren, astfel ca acolo organizam culcusurile cateilor dar si ale pisicilor, dupa cum se nimerea. Nu mai tin minte ce se intimpla cu cateii odata ce cresteau. Chiar nu imi mai amintesc. Dar oricum nu era ca acum, cind toata lumea este intaritata si inversunata impotriva bieteleor animalute fara stapin.
Am avut doua tentative de a avea si noi un catel in casa, adica in apartament, la bloc. Mama mea, desi iubea animalele, nu dorea sa tinem in casa un animal deoarece, zicea ea ca ii face mizerie cu parul si alte asemenea. La staruintele mele, taica-meu mi-a adus intr-o buna zi o catelusa canis, de talie medie si de culoare gri inchis, pe nume Vanda. Apartinea cuiva de la teatrul de papusi din Constanta, si nu stiu de ce a vrut sa o dea altcuiva. N-am sa inteleg niciodata cum, dupa ce cresti si te atasezi de un animal poti renunta atit de uasor la el. Pentru mine o asemenea posibilitate ar fi dramatica. Nu stiu daca as putea sa ma despart de cateii mei, dar sa speram ca nu mi se va intimpla niciodata una ca asta. Cert este ca saraca catelusa nu a stat la noi mai mult de o zi, pentru ca facea intr-una pisu pe canapea. Maica-mea disperata i-a pos-o in brate pe Vanda lui taica-meu care a dus-o innapoi de unde a luat-o. Deci prima incercare de a avea si eu un catel s-a soldat cu un esec. A doua incercare a fost mai buna, dar nici ea nu s-a dovedit a fi pentru totdeauna. Iata ca din nou, cineva ne dadea o catelusa Pekinez, pe nume Fetita. Era marisoara si foarte, foarte inteligenta. Nu iti faceai nici o grija cu ea. Se ducea singurica afara sa-si faca nevoile, asteptind cumintica in fata usii de la intrare, si tot singurica se intorcea. Zgiria cu labuta usor usa si asa o recunosteam si ii dadeam drumul in casa. Era un ghemotoc de blanita maroniu-roscat si foarte draguta, mai ales ca de obicei Pekinezii nu sint chiar asa de aratosi, ba mai mult, unii dintre ei au chiar si dintii putin iesiti inafara, dindu-le astfel un aspect mai fioros. Fetita era insa foarte frumoasa si incredibil de desteapta. Nu stiu daca am mai intilnit vreodata un catel atit de inteligent. Era totodata foarte protectiva cu stapinii ei si cei ce veneau la noi in vizita erau luati pe sus de Fetita care le latra la picioare, astfel ca toti care soseau sareau care mai de care de pe un picior pe altul pina reuseam sa calmam situatia. De aceea, nici cind iesea singurica afara nimeni nu indraznea sa puna mina pe ea sau s-o fure. Ce sa mai zic,era ciinele ideal pentru cineva care locuia intr-un apartament de bloc. Nu-ti facea nici o problema. Statea singurica daca trebuia. Cind rerbuia sa invat pentru scoala, se facea mereu ghem la picioarele mele si statea acolo pina cind realiza ca se dorea prezenta ei. O iubeam din tot sufletul si multi care mai aveau si ei catei, erau gelosi pe mine ca aveam un ciine pe atit de educat si destept pe cit era de mic.
Dormea in culcusul ei, dar mereu spre dimineata ai mei se trezeau cu ea in pat intre ei. Intr-o zi Fetita nu s-a mai intors acasa de la plimbare. Am fost atit de ingrijorati si gindindu-ne un pic am luat hotarirea sa mergem la fosta sa stapina sa vedem daca nu cumva, de dor, sa se fi dus innapoi la ea. Nu statea foarte aproape dar nici foarte departe. Cam la 1 km fata de blocul nostru. Sa vedeti minune ! Fetita era acolo, draga de ea, dar a venit cu noi fara probleme atunci cind i-am zis ca mergem acasa.
Toate bune si frumoase pina cind maica-mea a observat ca incepe sa-i cada parul. Era evident perioada in care napirlea. Ei bine, asta a nemultumit-o pe Mac ( asa cum i-am spus eu toata viata mamei mele )si desi am rugat-o din suflet sa faca un efort si s-o pastram, nu s-a induplecat. Asa ca bietul catel a fost dus din nou la fosta stapina. Acum, la virsta pe care o am, imi dau seama ce cruzime a fost sa te porti asa cu un animal. Nici unul nu ar trebui tratat ca pe o minge pe care o iei si o pui de colo colo unde ai chef si cind ai chef. Cateii sint fiinte la fel de sensibile, poate mai sensibile ca oamenii, si numai ei pot sti ce drama se petrece in sufletele lor necajite. De aceea oameni buni, daca iubiti cu adevarat animalele, odata ce v-ati asumat responsabilitatea de a creste si de a avea grija de cel putin un animalut, ginditi-va daca voua in locul lor v-ar placea sa fiti abandonati, infometati, sau mai rau, chiar chinuiti sub diverse forme. Animalele sint singurele fiinte de pe Pamint care iubesc neconditionat. Numai omul cauta sa obtina mereu cite ceva, ca sa nu iasa Doamne iarta-ma cumva in pierdere.
Mac chiar o iubea pe Fetita, dar in felul ei, egoist. S-a gindit mai mult la ea decit la sufletul acelui catel. A regretat-o multi ani dupa aceea, si ori de cite ori vedea vreun catel zicea ca nici unul nu se ridica la nivelul Fetitei. Asta e, parerile de rau sint tardive. Doar lectiile de viata mai ramin.
miercuri, 30 decembrie 2009
Punct si de la capat.
Iata-ma asadar din nou in postura de scriitor de ocazie. Desi ma descurc destul de geu in hatisul tehnicii moderne, incerc sa nu ma dau batuta. Sper ca, indiferent cit timp imi va lua acest proces de creatie sa ma tin tare si sa nu abandonez.
Nu stiu asadar nici cit timp imi va lua o astfel de provocare, nici daca va iesi ceva coerent pina la urma. Am sentimentul ca trebuie sa continui, odata ce m-am apucat. Ce e mai dragut este ca practic nici nu stiu cu ce sa incep. Incepe cu inceputul; imi amintesc ca parca spunea cineva asta...
Asadar m-am nascut cu 44 de ani in urma, la Constanta, in noaptea de Sfintul Andrei, mai bine zis pe 29 noiembrie, aproape de ora 24.00. Asa cum aveam sa citesc mai tirziu,noaptea aceasta se mai chiama si Noaptea Lupului in credinta populara. Este o noapte incarcata de simboluri magice,stranii si captivante deopotriva. Fascinatia pentru ciini si lupi am avut-o asadar de mica, nativ,as putea spune. Intotdeauna am simtit ca exista o legatura intre mine si ciini, mai presus decit o simpla si banala admiratie fata de aceste necuvintatoare. Parca ii intelegeam mai bine si parca si comunicarea cu ei decurgea intr-un mod foarte firesc.
Copilaria mi-am petrecut-o mai mult pe la bunicii din partea mamei, la tara, undeva pe linga Calarasi, mai exact in satul Potcoava. Amintirile de atunci le port in suflet cu mare drag si nostalgie. Viata simpla,apropierea de natura si de animale, ce-mi puteam dori mai mult. Anii aceia fericiti, fara griji sau cine stie ce indatoriri, inconjurata de acel univers magic al gradinii minunate, pline de pomi fructiferi, flori, salcimi, si diferite oratanii de curte, au fost poate cei mai fericiti din viata. Am ramas astfel cu o dragoste si o nostalgie nebuna dupa viata tihnita de la tara. Mi-am dorit nespus sa retraiesc acele momente, si, dupa cum se zice, ai grija ce-ti doresti ca o sa se ideplineasca, am ajuns ca 30 de ani mai tirziu, visul sa devina realitate.
Ma reintorc insa in acele vremuri, ca sa va povestesc despre primul ciine din viata mea, de fapt ciinele bunicilor, pe nume Gimmy, o frumusete de animalut alb cu pete galbui. Era pazitorul de nadejde al curtii in care nu avea nimeni curajul sa intre daca Gimmy era liber. Si chiar era liber,cu exceptia momentelor in care cineva chiar trebuia sa intre in curte, si atunci il legau temporar. Nu am suportat niciodata ideea ciinelui legat in lant. Fiecare vietate se naste libera si moare libera asa ca si viata trebuie sa fie la fel, adica libera. Caci din vasta mea experienta am invatat,ca orice fiinta pretuieste cel mai mult si mai mult libertatea. Este singurul lucru pentru care merita sa mori, iar cei care nu au inteles nici macar dupa 20 de ani, ca cei ce au murit la Revolutie, pentru asta s-au sacrificat, au o mare problema.
Dar sa revenim. Multe detalii nu-mi mai aduc aminte de atunci, dar un lucru am retinut, si asta pentru ca s-a lasat cu o muscatura neintentionata,numai din vina mea. Am fost mereu o fire destul de curioasa, uneori chiar prea curioasa. Toate trebuiau sa aiba o explicatie pertinenta pentru mine. Ma aflam intr-o zi linga Gimmy si nu stiu ce mi-a venit in minte si i-am pus botul intr-un borcan. Evident ca bietul ciine a fost total impotriva si din impotrivirea lui s-a zbatut sa-si dea borcanul la o parte. Astfel m-a muscat din gresala de podul palmei. A fost prima data cind ma musca un ciine, si mi-am zis imediat ca bine mi-a facut, fara sa-l invinuiesc in vreun fel pe bietul catel. Din pacate viata minunata de la tara avea sa se sfirseasca prin anii '71-'72 cind bunicii au fost mai mult luati pe sus sa se mute de la tara, la oras. De la un loc paradisiac cu casuta pe pamint, sa te muti tu la etajul 7 al unui bloc cu 10 etaje, cu lift, va inchipuiti ce drama a fost mai ales pentru Tataia care nu si-a mai revenit niciodata, si care a si murit in 1983, neimpacat, ingropat intr-un cimitir inghesuit si plin de betoane, el care a iubit natura, soarele si aerul curat. Pisica alba si frumoasa si catelul Gimmy au fost luati pe sus in camion cu intentia de a-i tine la o curte a unor unchi de-ai tatalui meu, in Constanta. Pisica saracuta,la primul popas a fugit din camion si dusa a fost, probabil luind-o inapoi spre locul care i-a fost atita timp casuta. Ce sa inteleaga un biet animal din toata aceasta aventura...Pe Gimmy l-au dus in curtea de care v-am povestit.A intrat in fundul custii si nu a mai iesit decit mort, citeva zile mai tirziu, dupa ce s-au perindat si Maita si Tataia si rstul lumii sa-l roage sa iasa si sa manince ceva. A facut greva foamei,dar a murit cu siguranta de inima rea. Atunci am inteles prima data ca si animalele au suflet, si inca ce suflet... Acel catel a preferat sa moara decit sa faca un compromis. Imi dau si acum lacrimile cind ma gindesc la acel moment, desi au trecut aproape 40 de ani. De atunci incolo respectul si veneratia mea pentru catei a crescut necontenit. Am invatat de la ei, privindu-i si incercind sa-i inteleg. Cred ca adevarata lectie de moralitate si de etica de la ei am invatat-o. Si mai ales lectia loialitatii. Si ma opresc acum aici pentru ca fiecare din aceste amintiri imi aduc un val de nostalgie amestecata cu o urma de tristete care ma fac sa nu mai pot continua decit dupa ce imi voi mai reveni.
Nu stiu asadar nici cit timp imi va lua o astfel de provocare, nici daca va iesi ceva coerent pina la urma. Am sentimentul ca trebuie sa continui, odata ce m-am apucat. Ce e mai dragut este ca practic nici nu stiu cu ce sa incep. Incepe cu inceputul; imi amintesc ca parca spunea cineva asta...
Asadar m-am nascut cu 44 de ani in urma, la Constanta, in noaptea de Sfintul Andrei, mai bine zis pe 29 noiembrie, aproape de ora 24.00. Asa cum aveam sa citesc mai tirziu,noaptea aceasta se mai chiama si Noaptea Lupului in credinta populara. Este o noapte incarcata de simboluri magice,stranii si captivante deopotriva. Fascinatia pentru ciini si lupi am avut-o asadar de mica, nativ,as putea spune. Intotdeauna am simtit ca exista o legatura intre mine si ciini, mai presus decit o simpla si banala admiratie fata de aceste necuvintatoare. Parca ii intelegeam mai bine si parca si comunicarea cu ei decurgea intr-un mod foarte firesc.
Copilaria mi-am petrecut-o mai mult pe la bunicii din partea mamei, la tara, undeva pe linga Calarasi, mai exact in satul Potcoava. Amintirile de atunci le port in suflet cu mare drag si nostalgie. Viata simpla,apropierea de natura si de animale, ce-mi puteam dori mai mult. Anii aceia fericiti, fara griji sau cine stie ce indatoriri, inconjurata de acel univers magic al gradinii minunate, pline de pomi fructiferi, flori, salcimi, si diferite oratanii de curte, au fost poate cei mai fericiti din viata. Am ramas astfel cu o dragoste si o nostalgie nebuna dupa viata tihnita de la tara. Mi-am dorit nespus sa retraiesc acele momente, si, dupa cum se zice, ai grija ce-ti doresti ca o sa se ideplineasca, am ajuns ca 30 de ani mai tirziu, visul sa devina realitate.
Ma reintorc insa in acele vremuri, ca sa va povestesc despre primul ciine din viata mea, de fapt ciinele bunicilor, pe nume Gimmy, o frumusete de animalut alb cu pete galbui. Era pazitorul de nadejde al curtii in care nu avea nimeni curajul sa intre daca Gimmy era liber. Si chiar era liber,cu exceptia momentelor in care cineva chiar trebuia sa intre in curte, si atunci il legau temporar. Nu am suportat niciodata ideea ciinelui legat in lant. Fiecare vietate se naste libera si moare libera asa ca si viata trebuie sa fie la fel, adica libera. Caci din vasta mea experienta am invatat,ca orice fiinta pretuieste cel mai mult si mai mult libertatea. Este singurul lucru pentru care merita sa mori, iar cei care nu au inteles nici macar dupa 20 de ani, ca cei ce au murit la Revolutie, pentru asta s-au sacrificat, au o mare problema.
Dar sa revenim. Multe detalii nu-mi mai aduc aminte de atunci, dar un lucru am retinut, si asta pentru ca s-a lasat cu o muscatura neintentionata,numai din vina mea. Am fost mereu o fire destul de curioasa, uneori chiar prea curioasa. Toate trebuiau sa aiba o explicatie pertinenta pentru mine. Ma aflam intr-o zi linga Gimmy si nu stiu ce mi-a venit in minte si i-am pus botul intr-un borcan. Evident ca bietul ciine a fost total impotriva si din impotrivirea lui s-a zbatut sa-si dea borcanul la o parte. Astfel m-a muscat din gresala de podul palmei. A fost prima data cind ma musca un ciine, si mi-am zis imediat ca bine mi-a facut, fara sa-l invinuiesc in vreun fel pe bietul catel. Din pacate viata minunata de la tara avea sa se sfirseasca prin anii '71-'72 cind bunicii au fost mai mult luati pe sus sa se mute de la tara, la oras. De la un loc paradisiac cu casuta pe pamint, sa te muti tu la etajul 7 al unui bloc cu 10 etaje, cu lift, va inchipuiti ce drama a fost mai ales pentru Tataia care nu si-a mai revenit niciodata, si care a si murit in 1983, neimpacat, ingropat intr-un cimitir inghesuit si plin de betoane, el care a iubit natura, soarele si aerul curat. Pisica alba si frumoasa si catelul Gimmy au fost luati pe sus in camion cu intentia de a-i tine la o curte a unor unchi de-ai tatalui meu, in Constanta. Pisica saracuta,la primul popas a fugit din camion si dusa a fost, probabil luind-o inapoi spre locul care i-a fost atita timp casuta. Ce sa inteleaga un biet animal din toata aceasta aventura...Pe Gimmy l-au dus in curtea de care v-am povestit.A intrat in fundul custii si nu a mai iesit decit mort, citeva zile mai tirziu, dupa ce s-au perindat si Maita si Tataia si rstul lumii sa-l roage sa iasa si sa manince ceva. A facut greva foamei,dar a murit cu siguranta de inima rea. Atunci am inteles prima data ca si animalele au suflet, si inca ce suflet... Acel catel a preferat sa moara decit sa faca un compromis. Imi dau si acum lacrimile cind ma gindesc la acel moment, desi au trecut aproape 40 de ani. De atunci incolo respectul si veneratia mea pentru catei a crescut necontenit. Am invatat de la ei, privindu-i si incercind sa-i inteleg. Cred ca adevarata lectie de moralitate si de etica de la ei am invatat-o. Si mai ales lectia loialitatii. Si ma opresc acum aici pentru ca fiecare din aceste amintiri imi aduc un val de nostalgie amestecata cu o urma de tristete care ma fac sa nu mai pot continua decit dupa ce imi voi mai reveni.
duminică, 27 decembrie 2009
Exista mereu un inceput...
Nu stiu altii cum sint ( sper ca Ion Creanga sa nu se supere ) dar mie mi se par foarte grele inceputurile. De orice fel. Pe linga multa pricepere iti mai trebuie si foarte multa vointa, lucru pe care nu se poate spune ca l-am avut de-alungul existentei mele de pina acum. Si sint cam 44 de ani de cind vietuiesc pe acest Pamint, in aceasta existenta. Uitindu-ma inapoi constat ca nu am facut ceva important, astfel incit sa pot spune ca am lasat si eu un semn in timp si spatiu, chiar daca ele sint relative. Un lucru minunat am insa, o familie deosebita, un sot si un copil special, doua spirite exceptionale carora le multumesc ca ma insotesc in aceasta viata. Si mai am si o multime de catei care m-au insotit in aceasta calatorie. Desi uni din ei nu mai sint, pentru mine ei continua sa existe. Si vor continua sa existe poate si pentru altii daca voi avea suficienta vointa sa scriu povestea lor si a mea. Le datorez macar atit unor suflete speciale sosite aici sub forma unor animalute paroase care mi-au schimbat viata si au facut-o cu adevarat sa merite sa fie traita. Caci nimic nu este pina la urma mai important decit sa dai si sa primesti iubire. Iar la capitolul asta se pare ca animalele ne sint net superioare. Desi de cele mai multe ori ele primesc foarte putin din partea noastra, stiu sa ne daruiasca de o mie de ori mai mult. Si ce bine ar fi daca am sta pentru un moment si am reflecta la acest lucru. Viata noastra ar fi mai frumoasa si implicit mai valoroasa. Un vechi proverb persan spune ca daca il iubesti pe Dumnezeu atunci trebuie sa iubesti creatiile sale. Oricare ar fi ele. Iar eu ador animalele, plantele, natura, lucrurile simple dar cu o puternica incarcatura spirituala. Asa il iubesc eu pe Dumnezeu.
De mult incerc sa astern citeva rinduri despre animalutele mele, care s-au inmultit pe an ce trece. Asa ca si povestea este din ce in ce mai lunga. Nu stiu daca voi reusi sa scriu tot ce am de spus, dar macar voi incerca. Nu vreau sa dau nimanui o lectie despre cum sa iubim animalele. Vreau doar sa spun o poveste. Povestea mea si a acelor catei care m-au insotit si ma mai insotesc inca in aceasta calatorie care se chiama viata. Datorez aceasta copilului meu minunat care mi-a creat toate conditiile ( inclusiv acest blog ) si care ma indeamna de citiva ani incoace sa scriu incredibilele povesti ale cateilor mei. Acum am 13, ca sa zic asa, ai mei. Dar ii consider ai mei pe toti cei care intr-un fel sau altul se intersecteaza cu existenta mea. Nici nu stiu practic de unde sa incep. De cind ma stiu am iubit ciinii si ei pe mine. Ne-am inteles intotdeauna intr-un fel special. Mi-as fi dorit ca sa pot da o parte din fericirea mea pentru ca sa asigur macar un dram de bucurie fiecarui animalut de pe Pamint. Dar stiu ca nu pot si asta imi da o stare de neimplinire. Simt ca daca as reusi sa spun povestea macar a citorva din ei, as reusi sa razbun nedreptatile pe care multe suflete necuvintatoare le-au suferit pe nedrept din partea asa ziselor fiinte superioare.
Va atentionez deci ca aceasta nu este o poveste pentru oamenii cu inima de piatra, ci pentru cei care simt ca, oameni si animale, deopotriva, sintem creatii la fel de perfecte ale aceluiasi Dumnezeu.
De mult incerc sa astern citeva rinduri despre animalutele mele, care s-au inmultit pe an ce trece. Asa ca si povestea este din ce in ce mai lunga. Nu stiu daca voi reusi sa scriu tot ce am de spus, dar macar voi incerca. Nu vreau sa dau nimanui o lectie despre cum sa iubim animalele. Vreau doar sa spun o poveste. Povestea mea si a acelor catei care m-au insotit si ma mai insotesc inca in aceasta calatorie care se chiama viata. Datorez aceasta copilului meu minunat care mi-a creat toate conditiile ( inclusiv acest blog ) si care ma indeamna de citiva ani incoace sa scriu incredibilele povesti ale cateilor mei. Acum am 13, ca sa zic asa, ai mei. Dar ii consider ai mei pe toti cei care intr-un fel sau altul se intersecteaza cu existenta mea. Nici nu stiu practic de unde sa incep. De cind ma stiu am iubit ciinii si ei pe mine. Ne-am inteles intotdeauna intr-un fel special. Mi-as fi dorit ca sa pot da o parte din fericirea mea pentru ca sa asigur macar un dram de bucurie fiecarui animalut de pe Pamint. Dar stiu ca nu pot si asta imi da o stare de neimplinire. Simt ca daca as reusi sa spun povestea macar a citorva din ei, as reusi sa razbun nedreptatile pe care multe suflete necuvintatoare le-au suferit pe nedrept din partea asa ziselor fiinte superioare.
Va atentionez deci ca aceasta nu este o poveste pentru oamenii cu inima de piatra, ci pentru cei care simt ca, oameni si animale, deopotriva, sintem creatii la fel de perfecte ale aceluiasi Dumnezeu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)