joi, 4 februarie 2010

Ulise

Revin acum dupa ceva timp de pauza. Nefiind un mare scriitor si neavind un termen limita consider ca nu supar pe nimeni daca interventiile mele sint asa de rare. Important este ca pina la urma ceea ce am de spus sa fie spus, si atit.
In 1978, toamna, am reusit sa ne luam masina. O Dacie adusa cu mindrie de la Pitesti ca pe un trofeu mult rivnit. Era portocalie si i s-a dat imediat numele de Paraschiva, intrucit tocmai fusese ziua Sfintei, pe 14 octombrie. Ce mai bibelou... O spala Mac intr-una. Aveam si garaj pentru ea, ce mai, toate mergeau struna. Intrucit trebuia facut rodajul am decis sa facem o plimbare pina la Histria. Si asa nu mai fusesem niciodata acolo, asa ca zis si facut.
Era o zi destul de intunecoasa si statea sa ploua. Una din zilele acelea mohorite de toamna in care ti-e mai bine sa stai in casa, la caldura decit sa te plimbi aiurea.
Cum ne plimbam noi printre ruine si gropi de tot felul, in pustietate, am zarit un catelus tinerel pe locul unei foste case antice, care latra de mama focului la ceva. Ne-am dat seama ca se enervase pe un sarpe mic si negru. Dintr-o data ne-am speriat si ne-am adus aminte ca printre ruine de obicei sint si vipere. Asta era, precis era o vipera iar catelul putea fi muscat daca mai staruia mult cu latratul. L-am strigat si spre bucuria noastra a lasat interesul fata de sarpe si a alergat spre noi. Era un frumusel ce semana cu un ciine lup dar avea daor citeva luni, oricum pina intr-un an. Era tare slabut, ca dealtfel orice ciine al nimanui care cauta sa supravietuiasca cautind te miri ce, pe ici pe colo. Si ce putea gasi un biet catel printre niste ruine vechi de mii de ani, si intr-o perioada in care nici macr turisti nu mai erau sa-i arunce cite o coaja de piine. Mi s-a facut asa o mila ca am rugat-o pe Mac sa-l luam macar pina la primul sat urmind ca acolo sa-i dam drumul. Si era asa de frig, mai, mai ca ploua, iar catelul era asa de slab... L-am bagat in masina cea noua unde a stat asa de cumintel ca pina si Mac era mirata. Cred ca in gindul ei isi cam facea oarece griji in legatura cu starea de curatenie a noii sale masini ce putea fi amenintata de bietul animalut.
Oricum la primul sat am zis ca e pacat sa-l lasam pe frig intr-un loc necunoscut si asa, din aproape in aproape am ajuns cu el acasa, unde l-am si instalat in spatele garajului. Deja ii dadusem un nume. Avea sa-l cheme Ulise. L-am gasit intr-un loc foarte vechi cu nume grecesc, asa ca si ciinele nu putea avea un nume mai potrivit ca acesta. I-am dat imediat de mincare ce aveam la ora aia prin frigider, adica vreo 2-3 ardei umpluti cu carne. Si acum imi mai amintesc viteza cu care i-a infulecat. Deci era stabilit. Ulise avea de asta data si o familie iubitoare care sa aiba grija de el, si un nume, si o cusca, si un loc al lui. Asa ca catelusul nostru a crecut cit ai bate din palme si s-a facut o mindrete de catel cu aspectul unui ciine lup doar ca avea picioarele scurte. Era probabil o incrucisare dintre un ciine lup si unul de talie mai mica dar scund si cu picioare groase si zdravene. Era un scump si ne iubea asa cum numai un ciine stie sa-si iubeasca stapinii care l-au salvat. Zilele teceau, catelul crestea si se facea din ce in ce mai inteligent si mai frumos. Imi amintesc ca in fiecare zi de scoala ne conducea pina la destinatie, dupa care se intorcea singurel si fara sa deranjeze pe nimeni acasa in culcusul lui. Impunea respect si desi era tare dragalas nu avea nimeni curajul sa faca vreun gest necugetat caci emana si o forta vizibila, in urma tratamentelor cu mincare din belsug ale lui Mac.
Avea insa si un " defect " daca se poate numi asa. Latra destul de des ca sa se faca auzit de catre noi din casa. . Era deosebita, parca venea si ea din negura timpului precum si numele lui. Cind pleca Mac la scoala, de dimineata ( am uitat sa va zic ca era profesoara ) o saluta si o petrecea spre statia de autobuz insotind-o cu acelasi latrat de intimpinare. Sa zic ca a trecut mai mult de un an, pina intr-o dimineata cind dupa ce Mac a plecat ca de obicei la scoala, m-am repezit pina la Ulise sa-l vad si sa-l pup, ca dealtfel in fiecare zi. Mi-e greu si acum dupa atitia ani sa astern pe hirtie si sa retraiesc momentele pe care aveam sa le traiesc atunci. L-am zarit pe Ulise intins pe jos cu gura deschisa si curgindu-i ceva din ea. Am inteles ca fusese otravit desi nu ma mai confruntasem pina atunci cu asa ceva. Imi amintesc ca am urlat un " DE CEEEE... " din rasputeri, fara sa-mi pese de cineva si apoi am plins in sughituri de nu ma mai puteam opri. Catelul meu drag era mort, ucis de un "binevoitor" care probabil era deranjat de latratul lui. Desi nu am aflat niciodata cine a facut un asemenea gest, banuiala a planat mereu asupra vecinilor din spatele garajului care desi stateau la casa nu aveau nici un animal care sa le faca viata mai frumoasa si mai sensibila. Niste inimi de piatra care nu au stiu decit sa ranesca de moarte inima unui copil care la rindul sau si-o daruise pe a sa unui catel pe care il iubea din tot sufletul. Pling si acum cind scriu aceste rinduri. Mi-e foarte greu sa retraiesc acele momente. A fost pentru prima data in viata mea de pina atunci cind m-am confruntat cu moartea. Si ce puteam sa inteleg eu atunci, la doar 13 ani... Am ramas cu plinsul si cu amintirea unui prieten drag pe care l-am ingropat cu ajutorul lui tata undeva pe un teren viran de vis a vis de blocul nostru, unde, peste doar vreo 5 ani urmau sa rasara niste falnice blocuri socialiste. Dar ce mai conteaza... Acum, pentru ca am reusit sa scriu povestea lui Ulise, el va continua sa traiasca pentru totdeauna, atit in inima mea cit si in a acelora care vor vrea vreodata sa citeasca aceste rinduri. Ma bucur ca dupa atitia ani reusesc in felul acesta sa-i multumesc lui Ulise ca existat in viata mea, ca mi-a daruit atita iubie... Imi amintsc si durerea lui Mac cind am sunat-o imediat la scoala sa-i spun despre tragedie... Mi-a zis ca in acea dimineata i se paruse ciudat ca Ulise se cam clatina si parea tare abatut, dar ca grabindu-se sa ajunga la scoala nu a analizat mai atent evenimentul. Acum ii parea rau, caci daca s-ar fi oprit pentru o clipa din rutina vietii si i-ar fi dedicat catelului 5 minute din timpul ei poate ca am fi reusit impreuna sa-l salvam. Ca intotdeauna parerile de rau si remuscarile sint tardive. Conteaza intotdeauna momentul. Pe acela trebuie sa-l fructificam la maximum.
Asa a ramas Ulise ca o piatra de temelie in viata mea. A fost si va ramine, ca dealtfel toti cateii care aveau sa urmeze in viata mea, UNIC. A fost si va fi, ULISE !

vineri, 15 ianuarie 2010

Sa reluam...

Desi au trecut cam 2 saptamini de la ultima postare, iata ca ma inarmez din nou cu rabdare si mai scriu cite ceva.
Desi au tecut multi ani de atunci, imi amintesc perfect de zilele minunate cind ma jucam cu ceilalti copii, in fata blocului I5, de pe bulevardul 1 mai, nr. 60. Pe vremea aceea erau ceva blocuri construite dar erau insa si mai multe case, si chiar ceva terenuri virane, mai ales inspre mare. Asa ca animalute ale nimanui erau din belsug. Aveam o mare grija si o mare responsabilitate, noi copii, incercind sa-i hranim si sa le facem adaposturi pina cresteau puiutii mai marisori. Cite serii de pisoi si catei nu au trecut prin miinile noastre. Pe unii, care semanau foarte mult intre ei, ii ornam cu cite o fundita de divesre culori la git ca sa-i putem deosebi. Aveam pe atunci un garaj la Dacia noastra si in spatele lui mai raminea ceva teren, astfel ca acolo organizam culcusurile cateilor dar si ale pisicilor, dupa cum se nimerea. Nu mai tin minte ce se intimpla cu cateii odata ce cresteau. Chiar nu imi mai amintesc. Dar oricum nu era ca acum, cind toata lumea este intaritata si inversunata impotriva bieteleor animalute fara stapin.
Am avut doua tentative de a avea si noi un catel in casa, adica in apartament, la bloc. Mama mea, desi iubea animalele, nu dorea sa tinem in casa un animal deoarece, zicea ea ca ii face mizerie cu parul si alte asemenea. La staruintele mele, taica-meu mi-a adus intr-o buna zi o catelusa canis, de talie medie si de culoare gri inchis, pe nume Vanda. Apartinea cuiva de la teatrul de papusi din Constanta, si nu stiu de ce a vrut sa o dea altcuiva. N-am sa inteleg niciodata cum, dupa ce cresti si te atasezi de un animal poti renunta atit de uasor la el. Pentru mine o asemenea posibilitate ar fi dramatica. Nu stiu daca as putea sa ma despart de cateii mei, dar sa speram ca nu mi se va intimpla niciodata una ca asta. Cert este ca saraca catelusa nu a stat la noi mai mult de o zi, pentru ca facea intr-una pisu pe canapea. Maica-mea disperata i-a pos-o in brate pe Vanda lui taica-meu care a dus-o innapoi de unde a luat-o. Deci prima incercare de a avea si eu un catel s-a soldat cu un esec. A doua incercare a fost mai buna, dar nici ea nu s-a dovedit a fi pentru totdeauna. Iata ca din nou, cineva ne dadea o catelusa Pekinez, pe nume Fetita. Era marisoara si foarte, foarte inteligenta. Nu iti faceai nici o grija cu ea. Se ducea singurica afara sa-si faca nevoile, asteptind cumintica in fata usii de la intrare, si tot singurica se intorcea. Zgiria cu labuta usor usa si asa o recunosteam si ii dadeam drumul in casa. Era un ghemotoc de blanita maroniu-roscat si foarte draguta, mai ales ca de obicei Pekinezii nu sint chiar asa de aratosi, ba mai mult, unii dintre ei au chiar si dintii putin iesiti inafara, dindu-le astfel un aspect mai fioros. Fetita era insa foarte frumoasa si incredibil de desteapta. Nu stiu daca am mai intilnit vreodata un catel atit de inteligent. Era totodata foarte protectiva cu stapinii ei si cei ce veneau la noi in vizita erau luati pe sus de Fetita care le latra la picioare, astfel ca toti care soseau sareau care mai de care de pe un picior pe altul pina reuseam sa calmam situatia. De aceea, nici cind iesea singurica afara nimeni nu indraznea sa puna mina pe ea sau s-o fure. Ce sa mai zic,era ciinele ideal pentru cineva care locuia intr-un apartament de bloc. Nu-ti facea nici o problema. Statea singurica daca trebuia. Cind rerbuia sa invat pentru scoala, se facea mereu ghem la picioarele mele si statea acolo pina cind realiza ca se dorea prezenta ei. O iubeam din tot sufletul si multi care mai aveau si ei catei, erau gelosi pe mine ca aveam un ciine pe atit de educat si destept pe cit era de mic.
Dormea in culcusul ei, dar mereu spre dimineata ai mei se trezeau cu ea in pat intre ei. Intr-o zi Fetita nu s-a mai intors acasa de la plimbare. Am fost atit de ingrijorati si gindindu-ne un pic am luat hotarirea sa mergem la fosta sa stapina sa vedem daca nu cumva, de dor, sa se fi dus innapoi la ea. Nu statea foarte aproape dar nici foarte departe. Cam la 1 km fata de blocul nostru. Sa vedeti minune ! Fetita era acolo, draga de ea, dar a venit cu noi fara probleme atunci cind i-am zis ca mergem acasa.
Toate bune si frumoase pina cind maica-mea a observat ca incepe sa-i cada parul. Era evident perioada in care napirlea. Ei bine, asta a nemultumit-o pe Mac ( asa cum i-am spus eu toata viata mamei mele )si desi am rugat-o din suflet sa faca un efort si s-o pastram, nu s-a induplecat. Asa ca bietul catel a fost dus din nou la fosta stapina. Acum, la virsta pe care o am, imi dau seama ce cruzime a fost sa te porti asa cu un animal. Nici unul nu ar trebui tratat ca pe o minge pe care o iei si o pui de colo colo unde ai chef si cind ai chef. Cateii sint fiinte la fel de sensibile, poate mai sensibile ca oamenii, si numai ei pot sti ce drama se petrece in sufletele lor necajite. De aceea oameni buni, daca iubiti cu adevarat animalele, odata ce v-ati asumat responsabilitatea de a creste si de a avea grija de cel putin un animalut, ginditi-va daca voua in locul lor v-ar placea sa fiti abandonati, infometati, sau mai rau, chiar chinuiti sub diverse forme. Animalele sint singurele fiinte de pe Pamint care iubesc neconditionat. Numai omul cauta sa obtina mereu cite ceva, ca sa nu iasa Doamne iarta-ma cumva in pierdere.
Mac chiar o iubea pe Fetita, dar in felul ei, egoist. S-a gindit mai mult la ea decit la sufletul acelui catel. A regretat-o multi ani dupa aceea, si ori de cite ori vedea vreun catel zicea ca nici unul nu se ridica la nivelul Fetitei. Asta e, parerile de rau sint tardive. Doar lectiile de viata mai ramin.